asa, degeaba.

... deci bai asta. nu, in pula mea, nu imi este bine. si nu, nu o sa fiu okay. si nu, nu stiu ce o sa fie. si naiba sa o ia de treaba, bai boule, nu stiu atat de multe lucruri ca ma simt mai prost decat m-as simti daca ar trebui sa vorbesc despre inovatiile din domeniul constuctiilor purtand doar niste agrafe prin par si goliciunea-mi pe de-a-ntregul in fata tuturor muncitorilor necalificati din univers. si a sefilor lor. si a cersetorilor.
dar oricat de uimitor ar parea, cateva lucruri tot mai stiu. stiu sa scriu, si in scrierile mele pot sa stiu ce vreau, si sa vreau ce stiu, si mai ales sa am tot ce imi povesteste sufletul prin vise. si mai stiu si ca eu nu-s asta. n-am fost si nici nu voi fi vreodata genul de femeie proasta pe care o privim on a daily basis in toate serialele noastre preferate. ale noastre, bai cap-de-tartaguta. pentru ca noi doi, astia doi prosti cum suntem, in povestile mele, inca mai avem seriale perferate si glume doar ale noastre. si restul nu mai conteaza. si dupa cum spuneam, eu nu am fost si nici nu voi fi vreodata copilita aeriana care isi rateaza absolut toate sansele si apoi cand renunta la tot, vine muntele la mohamed. in primul rand pentru ca eu deja am irosit mai multe sanse decat aveam. apoi pentru ca viata mea nu e un film cu melodii de fundal (totusi multumim apple pentru incercarea curajoasa). si mai apoi pentru ca muntele meu (adica tu, you bastard) a luat-o pe carari straine mie si s-a pierdut pe drum, iar eu nici nu stiu daca ii place ca s-a pierdut sau nu, asa ca nu pot sa mai alerg eu dupa el. si ca o ultima incercare de a imi vindeca singura ego-ul facut bucatele mai ceva ca un servetel de la mcdonald's pe care pun eu mana cand sunt agitata, ar mai fi si faptul ca - eu, fetita cu par rosu care crede in suflete pereche - sunt atat de satula de metafore si desene pe pereti si cantece cu subinteles si vorbit de una singura incat simt ocazional nevoia de a imi baga picioarele in tot. devine un fel de tabiet, pentru ca vezi tu, iubitul meu porumbel cu pene in loc inima, devine iritant sa tot lupti de unul singur, si pe deasupra sa mai si lupti degeaba.
pentru ca naiba sa o ia de viata si de vina si de inima, m-am saturat. m-am saturat eu sa ma aud vorbind. m-am saturat sa imi para rau si sa ma chinui si sa ma bat si sa ma zbat si sa ma lupt, si sa fie totul degeaba. in mod stupid, eu chiar nu sunt persoana care lupta. si hai ca fac o aroganta si o zic pe-aia urata: pentru mine SE lupta. si stiu ca tu ai luptat, la naiba, stiu ca ai luptat de parca ar fi depins tot universul asta de lupta pe care o duceai tu. si n-am sa uit niciodata. (si apropo, de 'pentru mine se lupta', nu am inteles niciodata de ce, totusi. in fine.)
tot ce vroiam sa spun era ca... i just needed you to fight a bit more. just a bit. so little, that you wouldn't even have felt it. si apoi ar fi fost totul ca inainte. si ar fi ramas asa. dar acum, in ultimul ceas, adica ala in care eu renunt de dragul tau (pentru ca sunt egoista), realizez ca tu nu mai vrei sa lupti. si nu numai ca nu mai vrei sa lupti, dar nici nu mai gasesti vreun sens in a reface ceea ce a fost.
iar asta e momentul in care imi cer scuze pentru ca tot timpul asta am fost o idioata penibila si nebuna care te tot tragea intr-un loc in care tu nu mai vrei de mult sa fii.

si pana la urma, my point was... i don't want to stop fighting, but i will. it's not who i am, but i have to. de dragul tau (pentru ca-s egoista).