History

 We write history every day. Our own, personal, tiny kind of history.

It's small, but it's still history. A small line on an enormous white piece of paper. A tiny colorful line that happens to intersect other tiny lines on its path. A microscopical line that gets lost in the infinity.

It's funny, really. 'History' is such a big word. It encompasses such a vast volume of grandness and greatness and eternity. And we, as human beings, represent these tiny dots that you can't even tell apart from a fair distance. Yet we, insignificant creatures, write history every second. We, trivial animated things, are capable of excellence. Through our thoughts, words and actions.

And I have to admit, such an idea is kind of hard to ingest. On the other hand, it also creates a rather haunting sensation of randomness. Maybe even chaos.

It is random indeed - all of it. When we're born, who our parents are and what they've done with their lives up to that point, who their parents were and how each and every one of these people has been raised. How we're being raised. How other incidents happen to occur around us. How these incidents affect us. Our each and every choice. Every single word we utter. Every smile we smile and tear we cry. Every road we take, and every story we write without even realizing. And then there are all these people that enter our life by choice or chance. The way they act, talk, think, respond to random factors, actions, words. Their dreams and goals - short term or long term.

Our dreams. Each and every little dream or ideal that we develop.

All these things, and so many others, when turned into reality, create the world as we know it. Right now. This very second. And from this very point, it falls into our hands to write the rest of it. All the history that's left unwritten. Every single letter of it.

So, just how capable do *you* feel to write history?

Stillness.

Quiet mornings. Those mornings when you just wake up and you don't even want to move. Not because you're tired (even though you kind of are) and you want to go back to sleep. Not because you feel sick (even though your stomach hurts for no reason). Not because you're paralyzed in any way (but yes, this emptiness feels pretty paralyzing, if you put it that way). You just wake up and you feel blank and all you can do is sit there in bed with freezing toes, facing the ceiling, staring at nothing in particular. And it's not even one of those moments when you get lost in your own thoughts (ahh that would at least be something). No sir. You just lay still and blank. No particular thought, or need, or desire. Nothing. Just you, as blank as a fresh piece of paper.

And as you sit there, counting the seconds - 'cause it didn't take you long to get to the point where you realized that counting the seconds is all that you can do, you start feeling more and more annoyed by the stillness and emptiness of it all.

Good morning, Monday. I'm as blank as I'll ever be. I have no idea what I want or need. I just... exist. Breathe. Waste time and space. And right now, on a rather cloudy Monday morning, this is all I have to offer to the world.

asa, degeaba.

... deci bai asta. nu, in pula mea, nu imi este bine. si nu, nu o sa fiu okay. si nu, nu stiu ce o sa fie. si naiba sa o ia de treaba, bai boule, nu stiu atat de multe lucruri ca ma simt mai prost decat m-as simti daca ar trebui sa vorbesc despre inovatiile din domeniul constuctiilor purtand doar niste agrafe prin par si goliciunea-mi pe de-a-ntregul in fata tuturor muncitorilor necalificati din univers. si a sefilor lor. si a cersetorilor.
dar oricat de uimitor ar parea, cateva lucruri tot mai stiu. stiu sa scriu, si in scrierile mele pot sa stiu ce vreau, si sa vreau ce stiu, si mai ales sa am tot ce imi povesteste sufletul prin vise. si mai stiu si ca eu nu-s asta. n-am fost si nici nu voi fi vreodata genul de femeie proasta pe care o privim on a daily basis in toate serialele noastre preferate. ale noastre, bai cap-de-tartaguta. pentru ca noi doi, astia doi prosti cum suntem, in povestile mele, inca mai avem seriale perferate si glume doar ale noastre. si restul nu mai conteaza. si dupa cum spuneam, eu nu am fost si nici nu voi fi vreodata copilita aeriana care isi rateaza absolut toate sansele si apoi cand renunta la tot, vine muntele la mohamed. in primul rand pentru ca eu deja am irosit mai multe sanse decat aveam. apoi pentru ca viata mea nu e un film cu melodii de fundal (totusi multumim apple pentru incercarea curajoasa). si mai apoi pentru ca muntele meu (adica tu, you bastard) a luat-o pe carari straine mie si s-a pierdut pe drum, iar eu nici nu stiu daca ii place ca s-a pierdut sau nu, asa ca nu pot sa mai alerg eu dupa el. si ca o ultima incercare de a imi vindeca singura ego-ul facut bucatele mai ceva ca un servetel de la mcdonald's pe care pun eu mana cand sunt agitata, ar mai fi si faptul ca - eu, fetita cu par rosu care crede in suflete pereche - sunt atat de satula de metafore si desene pe pereti si cantece cu subinteles si vorbit de una singura incat simt ocazional nevoia de a imi baga picioarele in tot. devine un fel de tabiet, pentru ca vezi tu, iubitul meu porumbel cu pene in loc inima, devine iritant sa tot lupti de unul singur, si pe deasupra sa mai si lupti degeaba.
pentru ca naiba sa o ia de viata si de vina si de inima, m-am saturat. m-am saturat eu sa ma aud vorbind. m-am saturat sa imi para rau si sa ma chinui si sa ma bat si sa ma zbat si sa ma lupt, si sa fie totul degeaba. in mod stupid, eu chiar nu sunt persoana care lupta. si hai ca fac o aroganta si o zic pe-aia urata: pentru mine SE lupta. si stiu ca tu ai luptat, la naiba, stiu ca ai luptat de parca ar fi depins tot universul asta de lupta pe care o duceai tu. si n-am sa uit niciodata. (si apropo, de 'pentru mine se lupta', nu am inteles niciodata de ce, totusi. in fine.)
tot ce vroiam sa spun era ca... i just needed you to fight a bit more. just a bit. so little, that you wouldn't even have felt it. si apoi ar fi fost totul ca inainte. si ar fi ramas asa. dar acum, in ultimul ceas, adica ala in care eu renunt de dragul tau (pentru ca sunt egoista), realizez ca tu nu mai vrei sa lupti. si nu numai ca nu mai vrei sa lupti, dar nici nu mai gasesti vreun sens in a reface ceea ce a fost.
iar asta e momentul in care imi cer scuze pentru ca tot timpul asta am fost o idioata penibila si nebuna care te tot tragea intr-un loc in care tu nu mai vrei de mult sa fii.

si pana la urma, my point was... i don't want to stop fighting, but i will. it's not who i am, but i have to. de dragul tau (pentru ca-s egoista).

la obiect.

sadly enough, we're
all suckers for love.

si toate lucrurile care raman nespuse...

nu, nu sunt bine.
nu, nu-mi convine.
nu, nu mi-e usor.
nu, nu vreau inca sa-ti spun somn usor.
nu vreau sa zambesc, pentru ca nu stiu cum sa fac asta fara tine.
te iubesc, si mi-e greu sa nu ti-o spun.
te vreau. te vreau atat de mult incat doare.
iubeste-ma, you idiot.
si crede-ma, nu ma arunc cu capul inainte nu pentru ca nu simt dorinta acuta sa o fac clipa de clipa, ci pentru ca ma gandesc la tine. ma gandesc la faptul ca nu vreau sa te ranesc. pentru ca te iubesc prea mult.
si toate melodiile pe care le ascult spun lucrurile pe care eu nu pot sa le spun niciodata. si in interiorul meu urlu 'iubeste-ma. salveaza-ma.'. dar nu pot sa iti spun toate astea. pur si simplu nu pot. pentru ca refuz sa fiu egoista.
imi e frica de singuratate. si singurele momente in care nu imi vine sa plang sunt momentele in care alerg inspre tine, iar tu ma strangi in brate pana cand nu mai am aer. si nici macar atunci, pentru ca stiu ca la un moment dat va trebui sa imi dai drumul.
si poate ca nu iti dai seama mereu, dar chiar ma chinui. si uneori mi-e atat de greu. dar nici forta sa iti spun nu mai am. si nici nu vreau sa iti spun. pentru ca mi-am promis sa am grija singura de mine, si asta fac. si o sa fac asta in continuare. si nu iti cer nimic. doar ca uneori mi-as dori sa ai un pic de grija de mine, chiar daca nu ti-o cer.

i'll be your friend, your lover, and your no. 1 fan. and all i ask for in return is love.
pff.

imi era atat de dor...

... sa zambesc. sa zambesc fara motiv. sa zambesc ca un copil bleg o zi intreaga. iar apoi sa se intample ceva care sa ma intristeze, si totusi sa ajung acasa si sa ma apuce iar zambitul prostesc.
mi-era atat de dor de mine. mi-era atat de dor de increderea pe care o aveam in lumea asta si in visele mele. mi-era dor sa cred ca pot. mi-era dor sa cred ca viata asta este molipsitor si sufocant de frumoasa. mi-era dor de zambetul meu tamp.

mi-era dor sa cred ca lucrurile se vor schimba in bine daca am suficienta rabdare. si eram atat de aproape de a renunta complet la speranta asta infantila.

si mi-era nespus de dor sa pot sa fiu copil din nou. sa pot sa pun capul pe perna si sa zambesc si sa nu imi pese daca ceilalti ma judeca, pentru ca eu sunt eu, si pentru mine eu sunt poate cea mai importanta persoana. aproape. dar hai sa nu intram in existentialisme acum. dragostea o servesc pe post de desert la micul dejun maine dimineata, cand o voi savura cu zambetul pe buze.

mi-era dor sa cred. sa cred in ceva cu toata fiinta mea. indiferent cat de mic si neinsemnat ar putea fi acel lucru. iar acum acel lucru este chiar viitorul meu. si stiu ca peste ceva timp voi fi iar deprimata si ingropata in probleme total inutile in care ma arunc singura. dar acum sunt fericita. si scriu cuvintele astea din inima.

sunt fericita. iubesc. imi iubesc zambetul, pentru ca mi-a fost atat de dor de el incat credeam ca l-am pierdut definitiv. imi iubesc fericirea si increderea si vointa si cel mai mult imi iubesc pofta de viata pe care abia ce mi-am recapatat-o. pentru ca toate cuvintele astea sunt despre mine. azi sunt egoista, pentru ca mi-a fost atat de dor sa fiu fericita incat nu ma mai satur.

azi mi-am ales viitorul. si are un gust atat de dulce. si un pic acrisor.

---

and for all those who thought i'd run out of love by now, here i go again.