Ramasite.

... si vii de fiecare data, si imi sfasii sufletul in mii de fasii invizibile.
Te asezi pe banca ninsa pe care imi petrec timpul in absenta ta, bandu-mi cafeaua si incercand sa nu ma gandesc la nimic, si imi distrugi fiecare mecanism de aparare, rand pe rand. Iti indrepti mana spre fata-mi obosita, iar apoi te opresti - aruncandu-ma intr-o asteptare dureroasa ce nu ia sfarsit niciodata.
... si apoi, cumva, privirea-mi fuge in directia chipului tau nins si gol.
Ochii-mi alearga, iar inima incearca in zadar sa tina pasul. Am uitat de ceva timp sa mai respir - probabil din momentul in care ti-am simtit mana incordandu-se. Iar gandurile... gandurile-mi sunt impleticite printre coridoare reci de lemn si zapada, fara vreo sansa reala de a fi salvate. Pana si eu ma impleticesc - asa nemiscata cum sunt - din cap pana in picioare - iar apoi pana in adancul sufletului.
... si desi timpul devine apasator de irelevant, simt ca privirea mea face inconjurul lumii in mii si mii de ani inainte sa o poata intalni pe a ta. Iar atunci cand asteptarea ia sfarsit, tacerea revine. Si toate celelalte lucruri dispar. Totul. ... dispare.
"... Cine esti? Ce vrei de la mine? De ce apari in viata mea, mereu, mereu, mereu, tulburandu-mi linistea, omorandu-mi gandurile, luandu-mi suflarea, amagindu-ma, chinuindu-ma, iubindu-ma tacut? Cine esti tu, sa ma infurii intr-o clipa, iar apoi sa faci toata mania sa se evapore instant, ca si cum nu ar fi fost niciodata acolo? Cine esti tu, sa te uiti adanc in ochii mei si sa intelegi toate mistere universului meu frant? Cine?... Sau poate ca tu nu intelegi nimic de fapt. Poate ca totul este doar o sarada de prost gust, iar eu sunt singura careia nu i s-a spus: "Stii, viata nu trebuie luata in serios. Nu te purta prosteste.". Sau poate nici macar nu ma mai iubesti. Poate nu m-ai iubit niciodata de fapt. Poate eu pentru tine sunt doar o straina cu o cafea in mana care sta pe aceeasi banca pe care te asezi si tu, in aceleasi zile in care te asezi si tu acolo."
... si as vrea sa pot sa dau glas tuturor acestor cuvinte, dar cand ma decid in sfarsit sa o fac, e prea tarziu. Tot misterul dispare, iar cafeaua mea este singurul lucru care mai ramane din tot ceea ce a fost. Si imi dau seama cat de ridicol e totul. Cat de stupid ar fi sa iti vorbesc de fapt. Mi-ai spune probabil ca-s nebuna. Si nu ai fi departe de adevar.
... si adevarul e ca... mana ta nu s-a incordat nici o secunda pentru o se indrepta inspre fata-mi palida, ci pentru a apuca ziarul facut sul in buzunarul paltonului maro pe care il porti in fiecare zi la munca. Adevarul e ca... privirea ta nu s-a indreptat niciodata inspre mine, ci mai degraba inspre aleea din spatele meu, in cautarea colegului de birou care intarzie in fiecare dimineata. Adevarul e ca... Toate gandurile mele, toate povestile mele... Se pierd toate undeva la jumatatea distantei dintre noi doi. Adevarul e ca... In niciuna din toate zilele astea in care impartasim un moment de tacere pe care il traiesc cu adevarat doar eu, nu am avut macar o data curajul sa ma uit cu adevarat in ochii tai sau sa iti vorbesc...
Iar azi, iubitul meu fara nume, aleg sa te detest. Pentru ca in fiecare zi ma lasi singura pe aceeasi banca roasa de timp, singura cu cafeaua ce s-a racit deja de cateva ore bune. Singura cu gandurile mele care devin realitate undeva intr-un univers in care eu am curajul sa iti zambesc macar.